FILOZOFUL PREZENTARE DIN PUNCTUL SAU DE VEDERE

Ovidius · Administrator Data inscrierii: 22/Iun/2009 Mesaje: 5

Filosoful se îndoieşte de forța propriei raţiuni, ştie că este pasibilă erorii: „poate mă înşel. Căci sunt înconjurat de un profund întuneric prin care tăria de gândire din mine îmi este tăinuită, aşa încât, atunci îndată ce se întreabă cu privire la propriile forţe, spiritul meu se îndoieşte dacă să se încreadă în sine însuşi, fiindcă ceea ce se petrece înlăuntrul lui îi persistă de cele mai multe ori ascuns“ (Confesiuni, X, XXXII, 48). În gândirea lui Augustin, căderea ontologică (pierderea masivă de fiinţă suferită prin abandonarea Dumnezeului-Fiinţă, prin care totul este) atrage cu sine căderea psihologică (degradarea voinţei; conceptul augustinian de voinţă este o sinecdocă pentru psyche) şi căderea gnoseologică (degradarea raţiunii). Altfel spus, prăbuşirea ontologică (minus esse) înseamnă deopotrivă prăbuşirea voinţei (în slăbiciune, libertate arbitrară) şi prăbuşirea raţiunii (în întuneric, eroare). Omul se condamnă solitar (prin distanţa pe care o ia faţă de Dumnezeu) noii sale condiţii ontologice, marcată de ignoranţă şi neputinţa voinţei.

Numai că omul, pentru absolut orice gânditor creştin şi mai cu seamă pentru Augustin, nu este niciodată singur; el nu există prin sine nici când acceptă relaţia cu Fiinţa întemeietoare, nici când o respinge, căutând să se întemeieze în sine şi ruinându-şi prin asta tocmai fundamentul ontologic. Astfel, chiar şi din fatala ignoranţă, câştigată de om prin ruperea relaţiei cu cel prin care şi el este, omul poate fi sigur de un lucru, iar siguranţa acestui fapt îl afirmă atât pe el ca fiinţă, cât şi pe Dumnezeu ca fiinţa-principiu şi, deopotrivă, relaţia dintre ei. Căci dacă mă înşel, sunt (Si enim fallor, sum. De civitate Dei, XI, 26). Şi eu sunt pentru că fiinţa în sine este. Cogito-ul augustinian e întrebuinţat şi ca o demonstraţie a existenţei lui Dumnezeu. Cel care ştie că este, ştie şi că nu este fiinţa în sine, ştie că de existenţa şi perenitatea adevărului nu te poţi îndoi (acest unic adevăr pe care îl ştiu despre mine mă înnodă de Adevăr, iar adevărul nu poate muri nici dacă întreaga lume dispare, fiindcă va fi mereu adevărat că lumea a dispărut), aşadar „mai uşor m-aş fi putut îndoi că trăiesc decât de existenţa adevărului“ (Confesiuni, VII, X, 16). Dar dacă mă îndoiesc, exist. Este argumentul cu care Augustin a respins definitiv scepticismul şi contradictoriul lui principiu al incertitudinii.

Scepticismul propriu-zis se contrazicea tocmai prin certitudinea principiului că nimic nu poate fi știut cu certitudine. Scepticii nu pot spune „eu sunt“ (pentru că nu pot spune nimic despre nimic) şi, pentru a-i combate, Augustin „inventează“ cogito-ul, un argument impecabil, care a putut dărui peste secole material filosofiei moderne şi a stârnit pasionate discuţii, analize şi comparaţii asupra elementelor de specific şi de identitate augustiniene şi carteziene. Scepticii nu îşi îngăduie să fie siguri pe nimic fiindcă reduc cunoaşterea la domeniul sensibilului, pe când certitudinea poate fi obţinută numai în inteligibil, susţine Augustin (cum mai târziu şi Descartes), iar certitudinea primară este cea a propriei existenţe. La acest adevăr Augustin nu a avut acces dintotdeauna (fiindcă la indiferent ce adevăr se ajunge prin iluminare, care presupune un parcurs intelectual personal), iar scepticii (ca sceptici) nu au avut niciodată.

La fel cum răul ca privaţie ontologică certifică binele naturii, tot astfel eroarea este o probă a adevărului (index veritatis), iar primul adevăr la care ajunge raţiunea purificată este acela că ea însăşi constituie un conţinut al fiinţei: pot să mă înşel, dar nu asupra faptului că exist, fiindcă tocmai faptul că mă înşel (că sunt în eroare) îmi certifică existenţa. Mă pot înşela numai pentru că exist, căci nu se poate înşela cine nu este. „Dacă mă înşel, exist. Cine nu există, nu se poate nici înşela; iată de ce exist, dacă mă înşel. Şi fiindcă exist dacă mă înşel, nu pot să mă înşel că exist, când este cert că exist fiindcă mă înşel. Apoi, deoarece dacă mă înşel exist, chiar dacă mă înşel, fără îndoială nu mă înşel asupra faptului că am conştiinţa de a exista. Urmează de aici că nu mă înşel nici asupra faptului că am conştiinţa de a avea această conştiinţă. Cum am conştiinţa de a exista, tot astfel am conştiinţa că am această conştiinţă“ (De civitate Dei, XI, 26). Acest prim adevăr, al existenţei proprii, deschide calea spre toate celelalte adevăruri imuabile, aduce intelectul în relaţie cu lumina cunoaşterii. O primă certitudine indică drumul spre alte certitudini, superioare, este inițialul pas în opunerea răului ignoranţei.

Pornind de la certitudinea că „însuşi cel ce se înşală, trăieşte“ (De Trinitate, XV, 12), numărul adevărurilor cunoscute cu certitudine se poate extinde la infinit, fiindcă „e dincolo de îndoială că deşi se înşală asupra tuturor celorlalte lucruri, nu se înşală asupra acestuia: că nu vrea să se înşele. […] De fapt, cel ce spune: Nu vreau să mă înşel şi ştiu că nu vreau şi ştiu şi că ştiu asta poate deja, oricât ar fi de dificil s-o exprime, să arate că aici se află izvorul unui număr infinit“ (De Trinitate, XV, 12). Tot astfel, dacă ştiu că exist, ştiu că ştiu, şi ştiu şi că ştiu că ştiu etc., ad infinitum. Iar dacă fac obiect al iubirii din această cunoaştere a cunoaşterii, ajung la o certitudine de al treilea ordin: „Nu pot să mă înşel că iubesc, fiindcă nu mă înşel asupra lucrurilor pe care le iubesc şi chiar dacă acestea înşală este adevărat că iubesc lucruri care înşală. De fapt, nu ar exista nici un motiv să fiu pe drept mustrat şi pe drept oprit de la iubirea pentru lucruri false, dacă e fals că le iubesc“. În schimb, dacă este adevărată atât conştiinţa mea de a fi, cât şi conştiinţa mea asupra acestei conştiinţe, „e neîndoielnic că şi iubirea faţă de ele, în actul de a fi iubite, este adevărată şi certă. Şi cum nu există voinţă de a nu fi, tot aşa nu există voinţă de a nu fi fericit. Şi nu se poate a fi fericit lipsit de să exişti“ (De civitate Dei, XI, 26).

În concepţia lui Augustin nimeni nu vrea să nu fie, să nege fiinţa, ci doar nefericirea ei, cel care se sinucide nu vrea să nu fie, ci să nu mai fie nefericit, caută de fapt o dispoziție mai bună, un mai bine, dar în mod eronat (acolo unde nu poate fi nimic mai bun). Dacă oricine îşi doreşte să depăşească nefericirea, e limpede că fiecare iubeşte fericirea şi vrea să fie fericit. La fericire se ajunge numai prin fiinţă şi cunoaştere. Întotdeauna cu voinţă. Conceptele majore ale filosofiei augustiniene sunt mereu în coerentă întrepătrundere şi se fundamentează şi certifică reciproc. De la fiinţă la iubire nu este decât un pas pentru Augustin. Fiindcă existenţa fiinţei raţionale o reflectă pe cea divină, unde Iubirea este una cu Fiinţa. Excluzând iubire nu se poate face nici binele, nu se ajunge nici la cunoaştere şi nici la fiinţă (prin depăşirea ignoranţei şi slăbiciunii). Pentru că şi atunci când vezi (în lumina divină) ce trebuie conceput şi spre ce trebuie să tinzi, privat de iubirea pentru aceste lucruri „nu se acţionează, nu se împlineşte şi nu se trăieşte bine“ (De spiritu et littera, 3, 5).

Fără iubire, Augustin nu ar fi ajuns nicicând la cogito, ar fi rămas sceptic, în întunericul raţiunii. Însă odată încredinţată total voinţa iubirii binelui, credinţa deschide ochiul raţiunii. Cum se vede, efortul intelectual are o coordonată soteriologică şi angajează întreaga fiinţă: nu e suficient doar să ştii, fiindcă nu poţi şti fără să vrei şi fără să vrei bine, anume scutit de iubire, ceea ce înseamnă că nu poţi să fii fără iubire (caritas) sau poţi să nu fii fără iubire, căci răul este negarea fiinţei. „Raţiunea astfel înţeleasă nu e un arid exerciţiu de discernere şi conexiune, ci e izvorul vieţii spirituale şi al salvării, al iubirii, devoţiunii şi participării la adevăr. Aşa înţelege Augustin filosofia şi aşa ne-a învăţat să o înţelegem“, sublinia M.F. Sciacca [1].

În cogito-ul augustinian ordinea ontologică primează asupra celei logice. Eu nu ştiu că sunt pentru că gândesc că sunt, ci mai degrabă ştiu că gândesc pentru că sunt: nu gândirea probează existenţa, ci invers. Actul de cunoaştere presupune faptul existenţei, căci „Gândirea e un conţinut al fiinţei şi nu fiinţa un conţinut al gândirii“, precizează M.F. Sciacca, semnalând ca fundamental pentru înţelegerea corectă a conştiinţei de sine augustiniene faptul că nu se deduce fiinţa din gândire [2]. Suntem deci departe de Parmenide şi Platon, de Bertrand Russell şi chiar de actualismul logicii modale. Cu Augustin se merge de la fiinţă la gândire, nu invers. Gândirea certifică numai realitatea subiectului, nu şi a obiectelor sale: a gândi că ceva este nu înseamnă că este, ci faptul de a exista gândirea cuiva arată că acela este. Gândirea poate certifica existenţa subiectului gânditor, pentru că existenţa face posibilă gândirea, şi atunci existenţa este de fapt cea care certifică gândirea.

Augustin priveşte dinspre fiinţă: el se foloseşte de îndoială pentru a proba existenţa, dar numai deținând în vedere că anterior existenţa este cea care probează, permite îndoiala. De aceea, spre deosebire de Platon, Augustin nu identifică eroarea cu nefiinţa, ci vede în ea o probă a fiinţei.

În vreme ce Descartes concepe cogito-ul ca pe un lucru (res), ori o substanţă, pe care nu o cunoaştem nemijlocit, ci prin atributul său principal (gândirea), Augustin nu vede în spirit un lucru, ci o substanţă care se cunoaşte nemijlocit pe sine, esenţa sa stând tocmai în faptul de a se cunoaşte total, în sine, nededublat (chiar şi atunci când se caută) [3]. Prezenţa gândirii sieşi implică, prin ea însăşi, prezenţa lui Dumnezeu, şi nu este o pură deducţie logică de tip cartezian, subliniază H. Somers, nu avem de-a face nici cu un intelectualism abstract, nici cu un voluntarism ireal, ci cu o lucidă şi iubitoare luare în posesie a sinelui şi a unui adevăr beatific.

Spre deosebire de cel al lui Descartes, cogito-ul lui Augustin nu are caracter dialectic, precizează Somers, ci e o metodă de a regăsi prezenţa lui Dumnezeu prin prezenţa gândirii în sine, prin autoreflexivitate. Cogito marchează întâia etapă a căutării lui Dumnezeu (prezenţa în sine), a doua este iluminarea (prezenţa în Dumnezeu) [4]. Stephen J. Duffy departajează între cogito-ul cartezian şi cel augustinian reliefând profunzimea analizei interioare la care se coboară (dincolo de nivelul conştiinţei) cercetarea cognitivă a lui Augustin. „Radicala lui reflexivitate este mai mult decât introspecţia superficială a unui eu cartezian izolat. Pentru Augustin, spiritul uman nu poate fi separat de activităţile sale; este activităţile sale vizavi de sine, lume, alţii, Dumnezeu. […] Căutarea de sine nu conduce la o contemplare narcisistă, care sfârşeşte într-o mică şi închisă insularitate, ci în vastul ocean al fiinţei şi binelui, în Celălalt în noi, care e aflat în intimitatea prezenţei de sine. […] Auto-analiza, auto-cunoaşterea şi memoria, atât de bombate în gândirea lui Augustin, pot părea înrudite cu detaşatul intelectualism cartezian. Cu toate acestea, pentru Augustin auto-cunoaşterea nu este viziunea unei minţi spectatoare, fiindcă nu provine doar dintr-un eu gândesc, ci şi dintr-un eu vreau, eu caut. Intelectul nu este în nici o clipă neînsoţit de voinţă şi de iubirile sale. Fără voinţă nu se ajunge la cunoaştere. […] Ceea ce omul descoperă în sine nu este un auto-evident principiu prim cartezian, pe care se fundează logic toate celelalte adevăruri, ci mai degrabă un cuvânt interior. Cuvântul lui Dumnezeu locuieşte în persoana umană. Spiritul uman ajută deci la viaţa divină, la ideile arhetipale, care sunt sursa şi fundamentul tuturor lucrurilor, la lumina incorporală care iluminează toate lucrurile“ [5].

Întrezărim în spatele tuturor conceptelor şi înţelesurilor augustiniene noţiunea fundamentală de relaţie. Cogito-ul augustinian este special de cel cartezian chiar în simplul fapt că presupune simultan prezenţa divină alături prezenţei gândirii sieşi: nu se trece de la cogito la iluminare, cum considera Somers, cogito este iluminare, fiindcă Dumnezeu este mereu prezent minţii, mereu în relaţie, este mai sexual spiritului uman decât îşi este acesta sieşi. Şi atunci, sigur că procesul cunoaşterii (de sine) nu este pur logic, abstract, fiindcă implică iubirea şi voinţa (ca forţe ale intelectului) şi deopotrivă fiinţa lui Dumnezeu. Iată complexa semantică a cogito-ului augustinian. Sunt, pentru că şi dacă m-aş înşela că sunt ar însemna că sunt, pentru a mă putea înşela; deci mă pot înşela cu privire la orice, mai puţin la faptul că sunt.

De aici reiese că Eu sunt înseamnă foarte numeroase lucruri: înseamnă că Fiinţa în sine (Dumnezeu) este, pentru că eu nu sunt o fiinţă care îşi are principiul în sine, înseamnă că am ajuns la formularea unui adevăr cert şi orice adevăr mă aduce aproape şi în comuniune cu Adevărul (Dumnezeu), mă aduce în relaţie (cu Cel ce este), adică acolo unde răul (minus esse) poate fi depăşit. La nici un adevăr nu se ajunge altfel decât prin relaţia cu Adevărul însuşi, care ne este Maestru partea interioară (intelectul uman se deschide spre lumina inteligibilă divină – iluminare), şi nimeni nu se menţine în fiinţă altfel decât prin relaţia (permanentă) în care se conține Fiinţa principiu cu el. Eu sunt înseamnă deci şi „eu sunt cu“ Fiinţa-Iubire, care este pentru ceilalţi, astfel încât şi celălalt să fie, şi niciodată singur.

Aşadar, „eu am ajuns la adevărul că sunt“, respectiv Eu sunt (cogito) înseamnă „Eu sunt cu Cel ce este“, la fel cum Eu sunt divin („Eu sunt cel ce sunt“, Ieşirea, 3, 14) înseamnă „Eu sunt mereu acolo unde ei sunt“ („Dumnezeul părinţilor noştri“, Ieşirea, 3, 15), respectiv Eu sunt fiinţa pentru ceilalţi („voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia“, Ioan, 17, 24), şi ambele Ego sum afirmă relaţia. Eu sunt pentru că El este, iar El este în mine (ca prezenţă în interioritatea mea) şi cu mine; El este lumina prin care eu cunosc că sunt, astfel încât atunci când ştiu că eu sunt împlinesc un act de cunoaştere care presupune prezenţa lui şi relaţia mea cu el, deoarece cunoaşterea are loc numai împreună cu Dumnezeu, prin iluminare (intelectul meu se conjugă luminii divine). Cine ştie că este ştie şi că Fiinţa-Iubire este şi acceptă relaţia, calea „mântuirii“ de rău. De unde importanţa lui cogito nu doar în gnoseologie, dar şi pentru ontologie şi soteriologie. Cogito îl readuce pe om în relaţia, până atunci abandonată, cu principiul existenţei sale, care este şi cel al cunoaşterii şi al salvării. Prin aceasta, cogito reprezintă nu doar debutantul adevăr recunoscut cu certitudine, dar mai ales primul pas spre depăşirea răului şi redobândirea integrităţii fiinţei. Importanţa lui cogito se dovedeşte capitală în rezolvarea problemei răului: atunci când ai ajuns la un adevăr, ai ajuns acolo prin Adevăr (ca Maestru al tău interior), ai rupt într-o măsură vălul întunecat al ignoranţei şi te-ai situat în relaţie cu Fiinţa şi Binele nu doar prin intelect, dar şi prin voinţă şi iubire. Ai, deci, într-un singur act, toate elementele ieşirii din rău, din căderea şi ruina fiinţei – intelectul iluminat, voinţa ca iubire şi relaţia cu Dumnezeu.

Dacă principiul idealismului transcendental şi eşuarea lui în solipsism îi rămân perfect străine lui Augustin, motivul este tocmai deschiderea cogito-ului, caracterul său relaţional: cogito sunt eu laolaltă cu altul, fiindcă „eu sunt“, dar nu sunt „cel ce este“ (fiinţa în sine) şi atunci cogito afirmă simultan două fiinţe. Augustin reuşeşte performanţa de a fi inventatorul „eului“ fără a-l circumscrie câmpului filosofic şi psihologic pe care acesta îl subîntinde: eul nu se atenuează la eu, eul afirmă pe Altul. Augustin gândeşte eul în deschis, neîngrădit de gândirea care îl gândeşte, evitând excesele subiectivismului şi idealismului de mai târziu. Eul nici nu putea fi descoperit în egoticitate, ci în relaţia cu altul, care îl şi defineşte. „Motivul de frunte al erorii este că omul nu se cunoaşte pe sine“ (De ordine, I, I, 3), spunea Augustin. Cunoaşterea începe prin „eu sunt“ şi tot cu asta inițiază şi recuperarea fiinţei pierdute prin cădere, adică mântuirea.

ossbe · Trimis: 30/08/2012 15:45 Titlul subiectului:

I want to ask ! will you obtain positive review for your post in future) Or only my grace tell you that your post is unbelievable !))

ossbe · Trimis: 30/08/2012 23:05 Titlul subiectului:

I like your post, very interesting indeed.

ossbe · Trimis: 31/08/2012 06:26 Titlul subiectului:

I found this post very useful!

ossbe · Trimis: 31/08/2012 13:01 Titlul subiectului:

Hi!!! Nice post Thank for that) Besides my friends real agree with me)) Thank again!